ireal.

"stau pe scaun. ma uit. is pe scaun. pe bune. am castile pe urechi. serios. is la calc. si asta ii adevarat. am o maimutza in brate. adevarat. da' ii suficienta o singura clipa in care sa nu ma concntrez tare la realitate. k sa zboare. sa se topeasca tot.si sa fiu langa tine. langa foc. la tine in brate."



Ganduri identice. Sentimente foarte puternice... Prea multa ceata ca sa pot gandi clar, ca sa realizez ca sunt din nou acasa, ca sunt din nou la calculator, ca scriu.

Uit sa respir, nu mai imi este sete, ultima data am mancat..nu stiu cand. Si da, chiar uit sa respir. Nu mai vreau sa ma imbratisez eu de una singura, gandindu-ma la imbratisarile tale, nu mai vreau sa imi stea in gat cuvintele, nu mai vreau sa incerc sa iti scriu un mesaj si sa nu pot sa explic in cuvinte ceea ce simt. Un Shrek de plush nu te poate inlocui, asta stiu sigur.

Un Shrek de plush nu ma strange tare imi brate si imi spune ca ma iubeste, nu ma priveste cu ochii aia mari si caprui, nu are par cretz cu care sa ma joc, nu are piept pe care sa adorm, nu are maini care sa imi mangaie usor obrazul dupa care sa ma sarute, iar eu sa ma topesc... nu ma cearta ca umblu desculta prin casa la minus grade, nu mananca slanina cu ceapa cu mine la miezul noptii, nu... Un Shrek de plush nu ma poate face sa ma simt cum ma simteam acolo cu tine. Si doar atat am acum.



Te iubesc mult prea mult. Si-i al naibii de bine:D



Mi-ai descris realitatea ta... M-am regasit complet. Ma gandeam al acelasi lucru. Am si inceput ce am scris cu asta...

Mi se pare fenomenal. Totul. Si am ajuns sa cred ca undeva e scris sa fie asa. Ma gandesc la ziua de azi, la ultimele zile...ma gandesc cat am planuit noi sa mergem de rev undeva, sa fim doar noi, sa nu ne desparta nimeni si nimic... era tanara vremea. aveam vreo 5-6 luni impreuna...si de atunci, uite ca am ajuns sa sarbatorim 10 luni. Pt unii poate parea putin, pt altii mult... da is 10 luni traite... oricum, nu la asta vroiam sa ajung. vorbeam despre cat de fenomenal mi se pare totul...



Si ma pierd, ma pierd din nou in cuvinte. Nu mai stiu ce sa zic. Tremur, tremur de dorul tau... Cateva zile acolo cu tine au insemnat foarte mult... Parca am fi stat o viata doar noi doi undeva departe, si acum ar fi trebuit sa stam despartiti... Dar e vorba de cateva ore... Si maine te vad din nou.... Irelevant.



Nu pot explica cat te iubesc, nu-mi vine sa cred cat de frumos e ceea ce avem. Nu pot explica cat inseamna sa ai aceleasi vise ca altcineva, ca lucrurile marunte sa insemne la fel de mult pt amandoi, sa simti cum parca faci "click" cand te ia in brate, sa vezi cat de bine va potriviti... sa ai impresia ca cineva acolo sus va iubeste si v-a creat ca sa va gasiti si sa va iubiti... nu pot explica ce inseamna sa gasesti ceea ce ai cautat toata viata, fara ca macar sa iti dai seama.



Eram tentata sa zic ca mi-e rusine ca m-am indoit de el la inceput, ca am avut momente in care credeam ca nu inseamna nimic pt mine si ca nu insemn nimic pt el, ca e ceva care sta sa cada si care poate sa imi faca doar rau. Nu am avut incredere... Dar nu, nu mi-e rusine cu asta. Nici nu imi pare rau. Neincrederea de atunci alimenteaza increderea pe care o am in el acum. Incredere castigata cu timpul si cu faptele. Mai ales cu faptele...

Ma incurc din nou.

Nu am cuvinte sa arat cat de fericita sunt.



"Stii, ii destul de interesant... Iti dau inima mea, apoi creste alta. Iti dau si inima care creste, apoi creste alta in locul ei. Si tot asa..."

Piciu' tau.